Egoist

E surprinzator cat de netransparenta poate fi uneori mintea umana. In spatele unei fete inexpresive se perinda mii si mii de ganduri ca o cascada de tipete. (o dau putin in dramatic).

Cand eram mica (in clasa a doua, evident - jumatate din evenimentele marcante din viata mea au fost in clasa a doua, restul la 17 ani; inca astept al treilea val) imi doream sa pot citi ganduri. ana am inceput sa urmaresc ce gandesc eu si mi-am dat seama ca ar fi foare trist sa pot citi orice gand trece prin capul celuilalt.

Si totus, fascinatia a ramas. Misterul, desi dezlegarea lui ar putea fi dramatica, ma atrage cu forta (m*a). Ca o musca ce se apropie de flacara unei lumanari asa incerc si eu sa va inteleg. Vreau sa transced comunicarea verbala si cutia craniana si sa ajung in fluxul energetic al neuronilor, sa fac bungee jumping de pe fantele sinaptice si escaladari pe axoni si dendrite. Vreau sa ma balacesc languros in baile de namol ale inconstientului si sa fac skanderberg cu mecanismele de aparare.

Si cand voi termina vreau sa ies din capul tau si sa ma duc la culcare linistita.

Vreau sa stiu suflete in scop pur estetic.

Motorola W377

M-am nascut putin cam tarziu pentru a-l mai cunoaste pe Dumnezeu sau orice versiune a lui. Am incercat mult timp sa-l gasesc, dar nu mai era nicaieri. Am intarziat de putin. Amintirea care nu-mi apartine s-a transformat in tragedie de moment.

Trecem cu vederea absurdul. Absurdul e tot timpul langa noi si ne imbie, dar multi dintre noi fac alegeri care il exclud; au mai multe optiuni. Ei... nu e chiar asa. Ca si orice actiune, chiar si cele atent cantarite, optiunile disponibile converg tot timpul spre coincidenta, ridicol, intamplare, variante ale absurdului. Prin urmare, marii privilegiati, mult crediciosi nu sunt decat acei care se masturbeaza cu ochii inchisi.

Ceva imi spune ca lumea ar innebuni de-a dreptul, daca absurdul nu ar mai fi dezmostenit.  Ne duce astfel cu gandul la faptul ca ideea de minoritate e parte integranta si necesara. Ducand ideea pana la capat... protestul in cazul de fata e si el doar o aparenta, pentru ca exilul e un drog, o tigara pe care o flutur pana la capat, un pacat delicios... singurul tip veritabil de fericire.

Sunt foarte multumit de mine. L-am parasit fara nici sa ma gandesc sa ma uit in urma. Pe cat de spontan pe atat de inaltator. Nu ma invinuiti... si ingerii sunt in stare de asa ceva. Nu ma urmati, ati strica totul... m-as intoarce imediat inapoi.

Enterlude

Cand suntem mici putem sa crestem sa facem orice. Dupa care timpul trece si ajungem sa facem un singur lucru, si nici acela satisfacator intotdeauna. Incercam sa ne definim dupa gen, religie, gusturi, locatie si ocupatie. Si suntem impacati cu faptul ca ne cunoastem.

Raspundem grabit si relaxat la intrebarea "cine sunt" avand niste repere fragile furate de la ceilalti. Calea comoda are atatea avantaje, pana la urma.

Si deodata, intr-un moment de liniste ne intrebam "pentru ce?". Habar nu am.

Acesta e un manifest! Va invit sa va dezbracati! Suntem toti niste verze.

Dam frunza cu frunza si incercam sa ne gasim esenta. si uneori... surpriza!: varza nu are cotor. Si atunci ce mai putem face decat sa incepem sa punem la loc frunzele?

Nu sunt trista. Nu sunt ingrijorata ca stau ca o leguma, nu vreau sa fug si sa-mi fac un rost un viata. Vreau sa fierb la foc mic si sa fiu servita clada.

Peste 30 de ani aproape nimic din ce gandesc acum nu va mai avea nici un sens. Si atunci pentru ce toate astea?

Prezentul e prea trecator.

Musc dintr-un mar, flutur o tigara si ma uit printre gene.

Stardust

Uneori ma simt asa de transparenta, ca si cum nu as putea ascunde nimic, si atunci imi vine sa zambesc. Lucrurile din jurul nostru se bazeaza pe reguli simple, atat de simple incat ne va fi foarte greu sa le gasim, cu creierele noastre complicate. Poate de aceea gasesti mai usor ceea ce-ti trebuie atunci cand nu cauti (desi e o absurditate sa ne mintim ca stim ce ne trebuie, nici macar ce vrem nu e clar).

Si cu cat ma simt mai bine cu atat mi se pare mai fireasca tristetea. Surprinzator, lucrurile placute sunt mult mai greu de suportat. In masochismul cu care ne-am inconjurat, nu avem antrenamentul necesar pentru fericire (am scris initial accidental terapie - ce act ratat fascinant). E simplu sa vezi asta: activitatile noastre sunt pentru a "opri raul" si foarte rar pentru a crea binele.

Ma intreb uneori daca eros si thanatos chiar merg mana in mana, si nu cumva eros e un concept care sa ne mangaie orgoliul, mult mai fragil ca partenerul sau. (ce culta sunt, n-am ce zice).

Dar lucrurile vin la timpul lor, nu?

Sunt cam vulnerabila. Dar poate e doar un cliseu. Ce mai! E bine asa.

"Hai sa fim un pic seriosi!"

Am avut mult timp sa ma gandesc in ultima vreme la o gramada de nimicuri - si asta in conditiile in care nu am avut timp, si iata cum o serie de mituri ai cazut. Bineinteles, ca nu imi mai amintesc mare lucru din cugetarile mele intense, dar imi voi da silinta.

Sunt tentata sa fac un rezumat si ma enerveaza din ce in ce mai tare sa scriu vrajeli pe net. Cred ca as avea mai multa nevoie de un confident. Nu mai am rabdare sa fiu criptica si totusi explicita. De fapt nu prea mai am rabdare pentru mai nimic. M-am plictisit ingrozitor de toate copilariile si drumurile alambicate. De eschivari si ocolisuri. De neconcordante si mesaje duble.

Gata fratilor! Hai sa ne organizam! Sau "hai sa fim un pic seriosi"! Clar nu am nici o sansa daca nici intr-un manifest nu pot sa ma abtin a introduce replici celebre din gasca din liceu. Anii de aur. Tineretul glorios al patriei. Jos comunismul. Pentru ca romania va invinge prin bun simt.. si inca ceva. (responsabilitate.. mi-am amintit)

Gandesc si vorbesc in forme prestabilite si va suspectez si pe voi de asta. Am chef sa fiu agresiva. Sa musc un femur. I feel like destroying something beautifull. Nu chiar, dar o stima de sine tot as lovi. Azi, sunt dispusa sa va lovesc gratuit. Si nu e super-oferta: aceleasi preturi mici in fiecare zi ;) .

Bineinteles, starea mea de spirit este cat se poate de buna, un lucru normal pentru un om liber, nu? Atata haz pentru nimic.

Franturi

Afara ploua si e ceata. De la mine de la balcon se vad varfuri de brazi si dealul pare mai abrupt. In fiecare dimineata cand ma trezesc am impresia ca am fost teleportata la munte si ma entuziasmez pentru cateva zecimi de secunda, dupa care ma dezmeticesc si imi dau seama ca sunt tot in urbea natala, care imi arata din ce in ce mai bine.

Ma pot obisnui cu linistea si pasul lent de aici. Oricum in jurul meu

lucrurile se intampla repede si violent. Prefer sa stau in balonul meu de sapun unde e mai pace.

Si, in ciuda previziunilor meteo a venit frigul, ceea ce poate m-

ar fi deranjat alta data, dar, acum imi da ocazia sa port pijamalute de ursulet si geaca mea fabuloasa de piele. Dar o sa fiu sexy (silvoiz style).

In alta ordine de idei, ma apropii cu pasi repezi de viitor, si sunt mai calma ca inainte. Imbatranesc incet, incet, nu? Imi place!

Uneori ma intreb ce e in afara coconului. Nici nu stiu cine ar putea sa-mi spune. Sunt asa de bine izolata de celalalt tip de viata incat uneori stirile de la ora cinci imi par romane SF. Imi vine in cap mici citate din poezii, se potrivesc starii, dar e inutil sa le vociferez. Am chef sa vorbesc o saptamana numai in cuvinte pompoase, sa nu ma inteleaga decat ... nimeni! Si apoi sa invat pasareasca.

Abstraaaaaaaacccccttt!!!!! M-am plictisit de vrajelile astea! Sunt prea stearsa. Cine-i mic si emo acolo? Daca as putea sa vorbesc numai in bancuri, as face-o. Mintea imi zboara la o bere, si in curand si restul.

In cerc (sau de ce castiga rulmentu' bani)

E ciudat cum poti sa faci un lucru de sute de ori si la un moment dat sa fie altfel. Sa se ridice miraculos valul automatismului si sa intelegi ca ajoritatea lucrurilor pe care le

faci nu au nici un sens. Toate calitatile si "vacile cu lapte" se muta in coloana cealalta, la riscuri. Iluzia puterii si locul controlului intern sunt o farsa subtila care ni se joaca din uter. Nu suntem puternici, ne dezintegram la viteza sunetului fara protectie corespunztoare. Mecanismele noastre defensive sunt absolut dezadaptative. Sa ne depasim limitele, sa aratam ca suntem puternici, invincibili chiar, cand de fapt = 0. O bucata mare de carne cu niste oase pe acolo.. si o gramada de alte chestii interesante in teorie dar destul de scarboase la vedere.

Sunt destul de sigura ca nu vad ce e important si ma pierd in detalii nesemnificative. Nu am acces la adevarul suprem (cine stie daca exista...) si ma eschivez scriind la plural de parca as sti ceva despre ceilalti. Sa nu fim singuri, nu? Ce truc adaptativ elegant.

Dar pe vremea aceea, trebuie sa intelegem, ca oamenii aveau un creier mult prea mare pentru a nu se lasa pacaliti de el. (sau ceva pe acolo.. replica din cartea mea preferata).

On popular demand

Am ochii larg deschisi si un zambet schitat pe fatza. Ma uit rapid in jur cu priviri curioase. Si nu stiu ce sa incep. Ca un fel de episod maniacal intelectual (sau un mini ADHD?), nu reusesc sa prind firul niciunei idei. Am avut mult timp pentru meditatii in ultima vreme, poate prea mult. Ciudat e ca nu sunt chiar asa de trista cum ar trebui (conform credintei populare ca gandirea e direct proportionala cu nefericirea - sau ca sa-l citam pe miel citand biblia - "fericiti cei saraci cu duhul").

Cand aveam 17 ani, am vrut sa-i fac un cadou mamei

de ziua ei o portie mare de crochete (or something). Din nefericire, nu eram chiar apta pentru asa ceva, si procedura, de altfel simpla a rezultat intr-un mini-incendiu in care a ars hota si s-a innegrit toata casa de fum. Totul a culminat cu o scena in genul celor din Matrix in care eu saream in reluare cu un lighean de apa in mana, aruncam apa peste flacara de aproape 1 metru si apoi ma rosrogoleam in balcon si inchideam din saritura usa cu piciorul. (Da! Eram foarte atletica in adolescenta timpurie.). Dupa ce lucrurile s-au linistit, uleiul de pe pereti a inceput sa se raceasca si fumul sa se disperseze, am incepul sa cant in minte "partea buna" .. sau asa cred ca se cheama - un cantec suficient de vulgar ca sa fie amuzant si adecvat intr-o situatie oarecum limita.

Si de ce am adus aminte despre asta, pentru ca acum cateva minute ma gandeam la.. partea buna si partea rea din.. probabil trebuia sa scriu intai din ce si apoi sa incep cu amintirile. Imi plac prietenii mei, si imi place viata mea de acum. Partea buna e ca ma simt foarte bine, libera, si pregatita sa sorb ultima mea vacanta. Partea rea este ca (de fapt ar putea fi tot o parte buna), in aceasta stare de fond afectiv pozitiv nu mai am nici o pornire spre a scrie sau spre a filosofa in general in spiritul prea popularului curent emo.

Imi vine sa fac o lista cu semipatologiile prietenilor mei si toate momentele placute la care acestea au dus, dar probabil ca nu ar fi prea frumos din partea mea. O sa fac lista in minte, si pe seara o sa beau o bere pentru ei!

In loc de incheierie: "de-ai fi tu salcie la mal..." ;)

Si vara asta e buna (pentru mine)

Ma simt ca o melodie Vama Veche, sau ca o zi de mai din liceu; ca o repetitie la teatru pentru copii urmata de o mica bauta acompaniata de doua chitari.

Pana la urma lucrurile se aseaza din nou. Nu stiu

daca o zic suficient, dar eu sunt foarte norocoasa! Si.. sa nu te lauzi niciodata cu fericirea ta unui om mai putin fericit. Nu prea imi pasa momentan! Iubesc tot, si va iubesc pe voi! Nu mai e o vara amortita. E o vara vie si plina. Sunt aici!

Mi-as imbratisa fiecare prieten in parte si i-asi spune amanuntit cat de mult inseamna pentru mine (daca asta nu ar fi considetat gay ;) ).

Si am nevoie de asa de putin: o baie cu spuma si doua beri cu CINEVA. Ce stupid pare sa nu te poti trezi cand esti treaza.

Blogul asta aluneca incet incet spre nefiinta, pentru ca suntem in vacantza, si nu doar fizic, ci spiritual. Toata lumea doarme. Eu momentan sunt treaza. In sabii sa ne duelam!

Fosta mea "acasa"

Imi vine sa scriu o poezie. Ii aud ritmul sacadat si ritualic in cap de cateva zile, dar nu am cuvinte pentru ea. Poate ar trebui sa scriu un cantec. Sunt trista si nervoasa si asa de plictisita!

Si poate as face ceva daca nu as fi pe plaiurile natale, unde viata mea e asa de lenta, nimic nu se intampla, nimic nu se schimba. ("We have no great war, no great depression" - discutabil?). Nu mai sunt intrigi, nu mai este actiune. Eu nu exist in orasul asta. Nu cunosc pe nimeni. Nimeni nu ma stie, dar desigur daca as iesi pe strada outfashioned as fi retinuta, analizata, catalogata si transmisa pentru consideratii ulterioare altor foruri.

Aici e moderat. Nu e prea cald, nu e prea frig, ploua cat trebuie, ninge cat trebuie, si daca nu se

intampla asa, suntem obisnuiti. Oamenii nu se grabesc, pentru ca nu au unde. Nimeni nu fuge dupa autobuz. Cand e prea rau sau prea bine mergi la o plimbare pe strada principala. La o faleza, daca vreti. Mergi cu masina cu 30 la ora si dai note la funduri, sau mergi pe jos si astepti sa fii notat. Te duci pana in capat, traversezi si te intorci pe partea cealalta, ca doar avem nevoie de diversitate. Se repeta procedeul pana la ora de venit in casa. E un oras de liceeni. Ceea ce ar fi chiar frumos daca adolescentii nu ar fi asa de dificili. Dar nu va ganditi la "Liceenii", ci poate mai degraba la un "sex and the city" cu foarte putin sau deloc sex, sau la un film tipic american cu liceeni, in care si cei grasi sunt cool. Sacali. Dar poate sunt prea dura. Nu sunt in cea mai buna dispozitie. Ieri vroiam sa scriu despre viata mea in provincie pe un cu totul alt ton, dar cum aici sunt mai moale am preferat sa joc solitaire decat sa incropesc o fraza.

La noi, majoritatea cetatenilor sunt licentiati. Unii sunt plecatui la studii, in unul din centrele universitare reprezentative, creind un gol pe grupul de varsta vizat, restul, cu mic cu mare urmeaza una din facultatile cu sediu la subsolul casei de cultura. Ar putea fi chiar amuzant uneori. E un oras de oameni intreprinzatori. Avem reprezentanti majoritari intre infractorii din Danemarca. Ei? Nu v-am zis? Intreprinzatori. Suntem peste tot.

Confratii mei au rezultate notabile la facultatile la care participa - eu sunt o rusine pentru orasul care m-a crescut - putin peste medie. Ii vad peste tot. La stiri, in ziare, in reviste, pe bloguri. Ii intalnesc in metrou si in RATB, la toate emisiunile de pe Euforia, in conversatiile unor oameni imporbabil de a-i cunoaste.

Sunt mandra ca m-am nascut aici. Am copilarit frumos, am crescut decent. Peisajul e frumos, clima oarecum prielnica si majoritatea femeilor frumoase. Dar e timpul sa plec.

Boring

Am ajuns in punctul in care nevoile mele sunt atat de clare si bine structurare incat imi vine greu sa scriu abstract despre ele. Toata ceata din capul meu care dadea un praf de decentza articolelor anterioare, sau oricarei autoexprimari se ridica incet incet in timp ce eu imi dau seama ce vreau!

Asa ca, ignorance is bliss.

Iar eu sunt rece. M-am autodiagnosticat, mi-am prescris o reteta, acum trebuie doar sa gasesc o farmacie care mai elibereaza compensat. Sau sa castig la loto. Putin schizoidal: nu pot sa nu ma bucur de skill-urile mele academice si profesionale si totusi sa simt o nostalgie pentru ceea ce era ... mister.

Lucian Blaga este poetul meu roman preferal, pentru ca e tanar. Chiar si la batranete, era tanar; intreaga lui filosofie, care pune misterul in centru e tanara. Ma intreb daca, batran fiind mai poti citi cu placere poeziile lui, sau doar cu gelozie si neincredere, cu critica si lipsa de apreciere, cu superioritate, de parca osteoporoza te face mai inteligent.

Deoarece metodele naturale de a ma mentine tanara nu imi sunt cunoscute, voi face acest lucru artificial: ma scriu tanara.

Si mai fumez o tigara.

La ce mediteaza i oAna cand e pusa fata in fata cu fatalitatea?

La nimic.

Se apleaca senzual sa-si adune lucrurile de pe jos. Se ridica senzual de jos si priveste spre cer. Sta sa plece.

In urma ei se desfasoara fatalitatea. Ii urmam urmele. Undeva anume aceste urme tot duc. Se coboara pe o panta de valoare cunoscuta. Fatalitatea continua sa se desfasoare incet ordonat catre origine. Creionul aluneca aiurea si trebuie sa stergem cu atentie.  A plecat. S-a lovit de limita cerului si acum coboara senzual. O urmarim in continuare concentrati. La la la la....  se duce la Infinit. Desfacem berea si o scurgem usor in paharul de sticla cu cioburi stravezii. Nu ne limitam doar la observatie pentru ca ceea ce vedem e foarte senzual.

Fatalitatea canta o melodie vesela si danseaza in cerc cu ochii usor inchisi. Daca ar sti ce pierde...

Nuca

Mereu plec de la premisa ca oamenii sunt buni, onesti, deschisi, luminosi, undeva...

Si cred ca desi cu timpul multe din calitatile noastre native sunt acoperite, ascunse, metamorfozate, esenta lor ramane totusi undeva, putand fi accesata de cei norocosi, talentati, perspicace, insistenti.

Imi place sa- mi investesc timpul in a cauta, in a descoperi in oameni ceea ce eu vad ca o raza, un val de aer cald; un diamant neslefuit dintr-o mina, cu atat mai valoros cu cat stii ca e al tau, ca tu l-ai gasit, ca tu l- ai slefuit, ca este asa de frumos, dar numai tu poti sa il vezi in intuneric. Vreau sa fiu speciala prin ceilalti. Sa fiu cea care are acces la esenta. Sa vreau sa impartasesc totul cu lumea, dar sa raman cea mai bine informata.

Vreau sa fiu un colectionar de suflete.

Pentru ca Romania va creste prin bun simt si responsabilitate

Ma aflu de cateva zile pe plaiurile natale, si asta implica printre altele o relationare mai intensa cu televizorul. Si... ce pot sa zic? Nu sunt socata, nici macar intrigata de toate stirile mirobolante. Ma uit la ecran si zambesc, pentru ca e absurd! Nu mai intram in detalii tehnice.

Si acum voi incerca sa ma intorc pe meleagurile liricului, dar acest lucru este destul de complicat. Liricul nu e pentru oricine. E pentru boemi, pentru romantici, pentru oameni care isi traiesc sentimentele, ceea ce nu pot zice despre mine in ultima vreme. Sunt din nou un recipient de depozitare si procesare a informatiilor socio-politico-economice prezentate in mass-media.

Si nu sunt de acord cu ce se intampla; cu minunatele politici de stopare a crizei; si totusi ma imaginez iesind in strada cu o pancarda si bufnind in ras, pentru ca e ABSURD.

Un bun psiholog trebuie sa aiba o toleranta ridicata la incertitudine. De acord. Dar cum sa reactioneze orice om in fata *-lui (* provine din latinescul *os si inseamna absurd)?

Eu zambesc.

Trosc

Mergeam prin ploaie acum cateva zile si mirosea asa de frumos a flori si a iarba, chiar si in Bucuresti. Si era caldut afara si becuile din camera mea erau aprinse (le-am vazut in timp ce ma apropiam de bloc). Ce altceva iti mai trebuie sa fii fericit?

***

Primavara asta e asa de blanda. Am iesit in sfarsit din amorteala. Am ochii larg deschisi si sunt gata sa absorb orice informatie (in afara de materia pentru licenta).

***

E greu sa te bucuri de ce e in jurul tau cand filmele HD sunt mult mai bine conturate, boxele sunt mai stereo decat realitatea, filmele au un final mai interesant decat cel pe care il preconizezi pentru tine insuti. Cred ca gresim termenii de comparatie. Normalul e mai sters decat mass media, dar e real.

***

Si ca sa nu o mai lungim atat, iata ce vreau de la mine: sa cant in ploaie si sa dansez, fara sa ma ingrijoreze pneomonia sau ce zic ceilalti sau ca va trebui sa-mi pun hainele la uscat. Vreau sa simt REALITATEA nu realitatea MEA.

***

Sunt atat de plina de energie incat as putea incarca o baterie. Si am atatea de spus si de dat. Nu-mi mai ajung cuvintele.

Homework: intim

Relatia mea cu poezia a luat o intorsatura nefavorabila la o varsta destul de frageda. Nu pot sa spun ca am fost niciodata un mare fan, dar totusi un moment critic mi-a determinat o repulsie indelungata pentru aceasta specie extinsa a genului liric. Surprinzator, si acum am in minte versuri din creatia ce m-a indepartat de arta. Momentan imi rasuna compulsiv in minte, si resul devine sters, un ecou (a copy of a copy of a copy). Ce as putea scrie despre prezent cand un vers (poate chiar slab?) imi tipa nevrotic in minte. Uneori sunt prea lipita de lume. Sunt rezervarea neproductiva a Zmeului. Sunt griul din Luscher. Sunt un produs mass media.

Sunt limitata fizic de norme sociale si bani insuficienti de chirie.

Azi prefer sa ma ascund.

Repetitiv

Mi-ar placea sa ma intorc in trecut si sa il intreb pe Dostoievski de ce scrie. Deoarece pentru mine ramane un mister. Stiu uneori de ce scriu eu, dar nu reusesc sa inteleg de ce scriu ceilalti, mai ales in operele epice.

Eu scriu ca sa ma gasesc, si ca sa fiu gasita. Scriu pentru ca sunt singura, pentru ca nu am cu cine sa vorbesc, sau pentru ca nu pot sa vorbesc. Scriu pentru ca vreau sa-mi imortalizez fragmente din viata pe care le consider demne de pastrat, si totusi insuficinet de semnificative pentru a fi mentinute de memoria de lucru. Scriu pentru ca mi-e dor. Scriu pentru ca in Bucuresti exista prea multe locuri care seamana cu marea, prea multe dealuri dupa care ta astepti sa vezi valuri, prea multe lacuri cu miros de alge, si prea multi pescarusi.

Scriu pentru ca vreau sa ajung mereu mai sus. Si pentru ca asfaltul se crapa si ma impiedic cu rolele de pietre. Scriu pentru ca nu pot sa mai sar 20 de trepte (de fapt nu mai am curajul) si pentru ca nu am coborat niciodata scari cu spatele in viteza. Scriu pentru ca imi scrantesc glezna frecvent, si pentru ca uneori cred ca doar atunci cand simt ca mor pot sa traiesc.

Scriu pentru ca portugheza mi se pare cea mai senzuala limba si pentru ca nu o sa o invat niciodata; pentru ca sunt o lenesa.

Scriu pentru ca atunci cand eram mica aveam o papusa destul de urata la care tineam oarecum si pe care acum nu o mai gasesc, si mi-as dori tare mult sa o am.

Scriu pentru ca marele meu talent, evident nu este scrisul, ci sa ma indragostesc de oameni la care nu o sa pot ajunge niciodata.

O frantura de pas pentru omenire, 200 de pasi pentru mine.

Scriu pentru ca imi faceam planuri sa-mi iau un apartament dragutz in leazing, si acum ma framanta faptul ca nu o sa am un serviciu platit decent decat dupa 40 de ani.

Scriu pentru ca respect intotdeauna alegerile prietenilor mei. Si pentru ca mi-ar placea sa plec mai des in excursii. Si pentru ca acum ma amuza sa stau singura o zi intr-un oras plictisitor si necunoscut. Pentru ca nu am murit inca desi ma pun des in situatii riscante. Pentru ca vreau sa fac parasutism dar nu si bungee jumping. Pentru ca vreau sa ii ating pe ceilalti dar nu suport sa se uite la mine. Pentru ca nu ma uit niciodata in spate desi mor de curiozitate de multe ori. Pentru ca ma uit cu scarba chiar si atunci cand sunt incantata. Pentru ca pot sa fac sa planga pe oricine si totusi eu sunt cea care plange.

Scriu pentru ca pot sa fiu trista si vesela in acelasi timp si pot sa disimulez nelimitat.

In continuare epicul ma framanta. Notiunea de liric imi ramane accesibina ca si concept, scop si chiar forma uneori, insa epicul ma depasaseste, este peste puterile mele de intelegere. Am nevoie de un "epician" sa mi se destainuie, sa imi explice, sa devina liric pentru un scurt timp. M-am plictisit sa caut, sa sap. Ce-ar fi sa gasesc cu mai putin efort? Ajunge cu introspectia! In vreau pe celalat. Il vreau liric.

Ma repet.

Liric

E ciudat cum liricul a devenit mai greu accesibil decat epicul (sau, poate a fost mereu asa).

De ce ar fi mai usor sa iti exprimi sentimentele indirect? De ce ne ascundem mereu dupa masti, dupa cuvinte, dupa verbe de miscare. Totusi accesul la noi nu este asa de anevoios. Iar riscul merita asumat. Un moment de lumina face mai mult decat cateva luni de intuneric. De ce ne diluam, de ce nu ramanem in esenta?

Romancierii triseaza! Lasa "greul" pe seama cititorilor. Nu mai vorbesc despre ei, ci vorbesc

despre noi. Si totusi, cata incredere poti sa ai in niste oameni pe care nu i-ai intalnit niciodata? Ce garantie ai ca ei o sa te descopere asa cum esti? De unde stii ca ei nu se citesc pe ei. Si daca este asa (si este asa), de ce scrii despre altii? De ce ne e mereu frica? De ce trebuie sa stam mereu dupa perdea? De ce propria noastra viata este analizata epic si nu liric? Unde am fost, ce am facut, cu cine am stat - unde cine este defapt un obiect miscator, si nu o persoana, un om viu si autentic. Unde e liricul? Unde il gasim? Si cel mai important, de ce nu il cautam?

Si ne intrebam cum suntem, nu cine suntem. Subterfugii stupide si lase, care nu ne fac decat sa ne departam - de tot: de noi, de ceilalti, de celalalt. Categorizam, clasificam si caracterizam tot ce e in jurul nostru fara sa ne oprim sa vedem ce e defapt acolo. Viteza e totul, eficienta, varietatea. Dar unde e viata? Unde e dragostea? Unde suntem noi? Si unde e cel de langa noi?

Peste tot sunt verbe de miscare. Si noi nici macar nu ne mai dam seama ca nu ne indreptam spre lumina. Ne indreptam spre nimic, spre nicaieri, spre nimeni.

Cine mai alege drumul dificil, cand sunt atatea care sa ne distraga atentia? Alegem principiul efortului minim in detrimentul a orice altceva. Mi-ar placea sa fiu in perioada boema, cu valorile lor romantice si atat de greu de atins. Pentru ca simt ca exista lucruri pentru care merita sa lupti, lucruri care trebuiesc macar cautate, daca nu si gasite. Si eu sunt dispusa sa merg pe orice drum pentru a ajunge acolo. Dar sunt atatea lucruri care ma trag in spate, si mi-ar placea sa ma pot retrage intr-un balon, dar fara sa pierd contactul cu ce e important. Dar asta e pana la urma, pentru ca si eu caut calea usoara.

Dar nu mai vreau epic, vreau liric!

Diletand

Inutilitatea existentei mele "artistice" ma loveste frecvent - cu revolverul - dupa cap - in camera de zi. Diferenta intre un artist si un ne-artist, un diletant, sa zicem, este faptul ca primul reuseste sa transpuna in plan fizic experientele care dau fiori. Eu, pe de alta parte, ma aflu permanent in imposibilitatea materializarii trairilor mele memorabile. Mi- am dat seama de aceasta limitare de foarte mica, cand am intrebat cum se deseneaza o stare, sau muzica... raspunsul a fost bineinteles evaziv, asa ca am luat sarcina sinesteziei in propriile maini. Dar rezultatele nu au fost pe masura.

Frustrarea mea creste cu atat mai mult atunci cand stiu cum vreau sa arate tabloul, stiu ce as vrea sa spun, stiu ce gust ar avea daca ar fi prajitura, si cu toate astea, desi de multe ori in mintea mea este foarte clar cum ar fi transpunerea fizica, ceva impiedica realizarea ei..

Sper ca cititorii nostri idiosincratici sa nu se indoiasca de bunele mele intentii, si sa nu cumva sa creada ca inerc sa ma scuz, sau sa caut acceptare, sau poate chiar mila. Nici pe departe. (sa mai mentionez ca mila e sentimentul care ma umple cel mai mult de cea mai prfunda scarba?)

Inca odata, scriu pentru mine. Desi mi-am dat seama ca nu pot sa transpun in cuvinte experientele mele metafizice (sa le zicem), doresc totusi sa le marchez cumva. Si cum as putea face asta mai bine decat reamintindu-mi diferenta dintre realitate si cuvintele mele sterse.

Sunt momente in viata care nu ar trebui niciodata trecute pe

hartie, momente care nu trebuie detaliate niciodata (decat in dragoste), momente care trebuie pastrate si ascunse privirii intruzive a celor din jur. Momente a caror stralucire trebuie sa ne ramana pe buze atunci cand murim.

Total neasteptat, acest gen de momente sunt destul de frecvente in viata mea in ultima vreme (destul de frecvente adica mai mult de 10/ viata ), si totusi, desi le iubesc, le caut, si ma intorc mereu la ele, cumva reusesc sa se furiseze mereu de mine, ca si cum ar fi prea mari, sau prea ... (sa inventez cuvinte?)

Deocamdata asta e singura posibilitate pe care am gasit-o sa le fur, sa le pastrez pentru mine, sa nu mai fiu sabotata de partinitoarea-mi memorie.

I want more life, i can't help myself.

Uniform

Traim intr-o lume a barbatilor. Si nu pentru ca ei au (sau ar avea) puterea financiara/ informationala/ fizica etc ., etc., etc., ci pentru ca ei impun valorile.

Societatea e masculinizata. Anima e pierduta in generatiile anterioare sau imprastiata in bucatele din ce in ce mai sporadice in din ce in ce mai putin indivizi. Mai exista ideal feminin? (din punct de vedere al “femeilor”, nu al expectantelor “barbatilor”). Eu as zice ca e sa ai o slujba buna, un oarecare succes in plan profesional, o serie de bunuri, poate o familie fericita. E normal, nu? Dar nu seamna izbitor de mult cu idealul masculin?

Vrem sa fim puternici, rigurosi, stiintifici, eficienti. Mai mult, mai repede. Masculul Alfa (fie el femeie sau barbat) e singurul care conteaza, e singurul model demn de urmat. Diferentele de sex raman doar de suprafata. Esenta e aceeasi, si nu e una androgina cum am visa. Lumea este din pacate dominata de masculinitate. Si zic din pacate nu pentru ca nu as aprecia aceasta latura, dar pentru ca imi e din ce in ce mai dor de restul: incertitudinea, misterul, grija. Ele exista, sunt inevitabile, dar nu mai sunt valori. Sau nu au fost niciodata? Daca ordinea e o valoare de ce nu ar fi si haosul? Pana la urma nu venim din haos? Din nebuloase cosmice. Praf de stele. Doar pentru ca ceva nu poate fi demonstrat sau masurat nu inseamna ca nu exista, nu inseamna ca e mai putin valoros, sau mai putin frumos. Ordine si disciplina; ierarhii stricte. Ce ar fi ca in loc de asta sa TRAIM?

Unde este feminitatea mea? Probabil acolo unde este si a ta: on the bottom of the bottomless cave.

Individualitati

Individualitati. Asta ar fi scopul nostru. Sa ne dezbracam fara sa dam jos nici o haina. Sa luminam tot stand in intuneric. Sa ne jucam cu formele si fondul pana se contopesc in eter. Sfidam legile fizicii si ale bunului simt. Dar respectam principiul incertitudinii.

M-ai vazut? M-ai ginit?

Now you know, how it's made.

Sunt mai mult eu cand tac sau cand vorbesc? Cand visez sau cand ma joc cu Lagrange?
Individualitati.

Connecting through culture celebrating diversity.

Concluzii?

E in natura umana sa ne ascundem. In primul rand de noi si apoi de ceilalti si apoi pe ceilalti de noi si pe noi de ce gasim, si ce gasim de noi. Si uite asa viata e o vedere din avion.
Inca am indoieli daca iluminare e un ideal decent.

Perfectiunea, la fel ca orice utopie se va sfarsi prost daca va fi pusa in practica. De cand cu neocortexul totul e o notiune abstracta.

Dar poate ca asa trebuie sa fie.

Orice poate fi rezolvat de ascultarea obsesiva a unei melodii triste. (fa minor?)

Asa ca noapte buna! Buna dimineatza!

Vine primavara

Acesta ar putea fi inceputul unei frumoase prietenii, nu?