Liric

E ciudat cum liricul a devenit mai greu accesibil decat epicul (sau, poate a fost mereu asa).

De ce ar fi mai usor sa iti exprimi sentimentele indirect? De ce ne ascundem mereu dupa masti, dupa cuvinte, dupa verbe de miscare. Totusi accesul la noi nu este asa de anevoios. Iar riscul merita asumat. Un moment de lumina face mai mult decat cateva luni de intuneric. De ce ne diluam, de ce nu ramanem in esenta?

Romancierii triseaza! Lasa "greul" pe seama cititorilor. Nu mai vorbesc despre ei, ci vorbesc

despre noi. Si totusi, cata incredere poti sa ai in niste oameni pe care nu i-ai intalnit niciodata? Ce garantie ai ca ei o sa te descopere asa cum esti? De unde stii ca ei nu se citesc pe ei. Si daca este asa (si este asa), de ce scrii despre altii? De ce ne e mereu frica? De ce trebuie sa stam mereu dupa perdea? De ce propria noastra viata este analizata epic si nu liric? Unde am fost, ce am facut, cu cine am stat - unde cine este defapt un obiect miscator, si nu o persoana, un om viu si autentic. Unde e liricul? Unde il gasim? Si cel mai important, de ce nu il cautam?

Si ne intrebam cum suntem, nu cine suntem. Subterfugii stupide si lase, care nu ne fac decat sa ne departam - de tot: de noi, de ceilalti, de celalalt. Categorizam, clasificam si caracterizam tot ce e in jurul nostru fara sa ne oprim sa vedem ce e defapt acolo. Viteza e totul, eficienta, varietatea. Dar unde e viata? Unde e dragostea? Unde suntem noi? Si unde e cel de langa noi?

Peste tot sunt verbe de miscare. Si noi nici macar nu ne mai dam seama ca nu ne indreptam spre lumina. Ne indreptam spre nimic, spre nicaieri, spre nimeni.

Cine mai alege drumul dificil, cand sunt atatea care sa ne distraga atentia? Alegem principiul efortului minim in detrimentul a orice altceva. Mi-ar placea sa fiu in perioada boema, cu valorile lor romantice si atat de greu de atins. Pentru ca simt ca exista lucruri pentru care merita sa lupti, lucruri care trebuiesc macar cautate, daca nu si gasite. Si eu sunt dispusa sa merg pe orice drum pentru a ajunge acolo. Dar sunt atatea lucruri care ma trag in spate, si mi-ar placea sa ma pot retrage intr-un balon, dar fara sa pierd contactul cu ce e important. Dar asta e pana la urma, pentru ca si eu caut calea usoara.

Dar nu mai vreau epic, vreau liric!

Diletand

Inutilitatea existentei mele "artistice" ma loveste frecvent - cu revolverul - dupa cap - in camera de zi. Diferenta intre un artist si un ne-artist, un diletant, sa zicem, este faptul ca primul reuseste sa transpuna in plan fizic experientele care dau fiori. Eu, pe de alta parte, ma aflu permanent in imposibilitatea materializarii trairilor mele memorabile. Mi- am dat seama de aceasta limitare de foarte mica, cand am intrebat cum se deseneaza o stare, sau muzica... raspunsul a fost bineinteles evaziv, asa ca am luat sarcina sinesteziei in propriile maini. Dar rezultatele nu au fost pe masura.

Frustrarea mea creste cu atat mai mult atunci cand stiu cum vreau sa arate tabloul, stiu ce as vrea sa spun, stiu ce gust ar avea daca ar fi prajitura, si cu toate astea, desi de multe ori in mintea mea este foarte clar cum ar fi transpunerea fizica, ceva impiedica realizarea ei..

Sper ca cititorii nostri idiosincratici sa nu se indoiasca de bunele mele intentii, si sa nu cumva sa creada ca inerc sa ma scuz, sau sa caut acceptare, sau poate chiar mila. Nici pe departe. (sa mai mentionez ca mila e sentimentul care ma umple cel mai mult de cea mai prfunda scarba?)

Inca odata, scriu pentru mine. Desi mi-am dat seama ca nu pot sa transpun in cuvinte experientele mele metafizice (sa le zicem), doresc totusi sa le marchez cumva. Si cum as putea face asta mai bine decat reamintindu-mi diferenta dintre realitate si cuvintele mele sterse.

Sunt momente in viata care nu ar trebui niciodata trecute pe

hartie, momente care nu trebuie detaliate niciodata (decat in dragoste), momente care trebuie pastrate si ascunse privirii intruzive a celor din jur. Momente a caror stralucire trebuie sa ne ramana pe buze atunci cand murim.

Total neasteptat, acest gen de momente sunt destul de frecvente in viata mea in ultima vreme (destul de frecvente adica mai mult de 10/ viata ), si totusi, desi le iubesc, le caut, si ma intorc mereu la ele, cumva reusesc sa se furiseze mereu de mine, ca si cum ar fi prea mari, sau prea ... (sa inventez cuvinte?)

Deocamdata asta e singura posibilitate pe care am gasit-o sa le fur, sa le pastrez pentru mine, sa nu mai fiu sabotata de partinitoarea-mi memorie.

I want more life, i can't help myself.

Uniform

Traim intr-o lume a barbatilor. Si nu pentru ca ei au (sau ar avea) puterea financiara/ informationala/ fizica etc ., etc., etc., ci pentru ca ei impun valorile.

Societatea e masculinizata. Anima e pierduta in generatiile anterioare sau imprastiata in bucatele din ce in ce mai sporadice in din ce in ce mai putin indivizi. Mai exista ideal feminin? (din punct de vedere al “femeilor”, nu al expectantelor “barbatilor”). Eu as zice ca e sa ai o slujba buna, un oarecare succes in plan profesional, o serie de bunuri, poate o familie fericita. E normal, nu? Dar nu seamna izbitor de mult cu idealul masculin?

Vrem sa fim puternici, rigurosi, stiintifici, eficienti. Mai mult, mai repede. Masculul Alfa (fie el femeie sau barbat) e singurul care conteaza, e singurul model demn de urmat. Diferentele de sex raman doar de suprafata. Esenta e aceeasi, si nu e una androgina cum am visa. Lumea este din pacate dominata de masculinitate. Si zic din pacate nu pentru ca nu as aprecia aceasta latura, dar pentru ca imi e din ce in ce mai dor de restul: incertitudinea, misterul, grija. Ele exista, sunt inevitabile, dar nu mai sunt valori. Sau nu au fost niciodata? Daca ordinea e o valoare de ce nu ar fi si haosul? Pana la urma nu venim din haos? Din nebuloase cosmice. Praf de stele. Doar pentru ca ceva nu poate fi demonstrat sau masurat nu inseamna ca nu exista, nu inseamna ca e mai putin valoros, sau mai putin frumos. Ordine si disciplina; ierarhii stricte. Ce ar fi ca in loc de asta sa TRAIM?

Unde este feminitatea mea? Probabil acolo unde este si a ta: on the bottom of the bottomless cave.

Individualitati

Individualitati. Asta ar fi scopul nostru. Sa ne dezbracam fara sa dam jos nici o haina. Sa luminam tot stand in intuneric. Sa ne jucam cu formele si fondul pana se contopesc in eter. Sfidam legile fizicii si ale bunului simt. Dar respectam principiul incertitudinii.

M-ai vazut? M-ai ginit?

Now you know, how it's made.

Sunt mai mult eu cand tac sau cand vorbesc? Cand visez sau cand ma joc cu Lagrange?
Individualitati.

Connecting through culture celebrating diversity.

Concluzii?

E in natura umana sa ne ascundem. In primul rand de noi si apoi de ceilalti si apoi pe ceilalti de noi si pe noi de ce gasim, si ce gasim de noi. Si uite asa viata e o vedere din avion.
Inca am indoieli daca iluminare e un ideal decent.

Perfectiunea, la fel ca orice utopie se va sfarsi prost daca va fi pusa in practica. De cand cu neocortexul totul e o notiune abstracta.

Dar poate ca asa trebuie sa fie.

Orice poate fi rezolvat de ascultarea obsesiva a unei melodii triste. (fa minor?)

Asa ca noapte buna! Buna dimineatza!