Intotdeauna am avut grija de biblioteca mea personala. Nu pot sa zic ca sunt foarte ordonata, dar cartile mi le-am tinut mereu disciplinate. Stateau toate frumos asezate alfabetic, pe domenii, edituri, dimensiuni, culori si preferinte. Si chiar daca era dezordine oriunde in alta parte, intram in camera racoroasa si un pic intunecata (nu as putea explica de ce lumina naturala era asa de zgarcit repartizata printre miile de volume). Ma asezam pe fotoliul verde inchis si inspiram adanc mirosul de hartie. Fiecare carte la locul ei, inregistrata atent cu multe detalii in fise frumos scrise pe foi cu margini aurii, puse si ele alfabetic in cutia speciala de pe biroul vechi din lemn de cires. Imi plimbam ore intregi degetele peste copertile vechi invelite in piele si catifea mancata de molii in unele locuri. Le mangaiam pe fiecare in parte. Stateam in picioare, cu coaptele sprijinite pe un raft, zambind admirativ unei anumite categorii, si imaginandu-mi cum ar fi fost daca eu as fi fost autoarea. Mici particole de praf se ridicau in lumina in fata mea; dar nu ma deranjeau.
Si cum e acum in sanctuarul meu? Toate cartile au inceput sa zboare si sa isi schimbe locurile intr-un mod a carui pattern inca nu l-am descoperit. Chiar ieri cand am intrat, un roman gros si grena, cu un continut destul de siropos m-a zgariat deasupra ochiului drept. Cu greu am reusit sa-l prind din zbor si sa il asez intr-un raft mai liber. (Am observat ca daca le rasfoiesc, cateva zile nu mai zboara asa de haotic).
Fenomeul e cel putin bizar. Am vorbit cu un preot si o vrajitoare, care au venit sa incerce sa rezolve situatia, dar se pare ca doar un ritual shamanic poate sa faca pretioasele mele carti sa nu ma mai loveasca atunci cand intru pe usa.
Asa ca mi-am luat bocancii, mi-am pus rucsacul in spate, si iata-ma acum in mijlocul acestei campii , mergand agale pe drum.
