In cerc (sau de ce castiga rulmentu' bani)

E ciudat cum poti sa faci un lucru de sute de ori si la un moment dat sa fie altfel. Sa se ridice miraculos valul automatismului si sa intelegi ca ajoritatea lucrurilor pe care le

faci nu au nici un sens. Toate calitatile si "vacile cu lapte" se muta in coloana cealalta, la riscuri. Iluzia puterii si locul controlului intern sunt o farsa subtila care ni se joaca din uter. Nu suntem puternici, ne dezintegram la viteza sunetului fara protectie corespunztoare. Mecanismele noastre defensive sunt absolut dezadaptative. Sa ne depasim limitele, sa aratam ca suntem puternici, invincibili chiar, cand de fapt = 0. O bucata mare de carne cu niste oase pe acolo.. si o gramada de alte chestii interesante in teorie dar destul de scarboase la vedere.

Sunt destul de sigura ca nu vad ce e important si ma pierd in detalii nesemnificative. Nu am acces la adevarul suprem (cine stie daca exista...) si ma eschivez scriind la plural de parca as sti ceva despre ceilalti. Sa nu fim singuri, nu? Ce truc adaptativ elegant.

Dar pe vremea aceea, trebuie sa intelegem, ca oamenii aveau un creier mult prea mare pentru a nu se lasa pacaliti de el. (sau ceva pe acolo.. replica din cartea mea preferata).

On popular demand

Am ochii larg deschisi si un zambet schitat pe fatza. Ma uit rapid in jur cu priviri curioase. Si nu stiu ce sa incep. Ca un fel de episod maniacal intelectual (sau un mini ADHD?), nu reusesc sa prind firul niciunei idei. Am avut mult timp pentru meditatii in ultima vreme, poate prea mult. Ciudat e ca nu sunt chiar asa de trista cum ar trebui (conform credintei populare ca gandirea e direct proportionala cu nefericirea - sau ca sa-l citam pe miel citand biblia - "fericiti cei saraci cu duhul").

Cand aveam 17 ani, am vrut sa-i fac un cadou mamei

de ziua ei o portie mare de crochete (or something). Din nefericire, nu eram chiar apta pentru asa ceva, si procedura, de altfel simpla a rezultat intr-un mini-incendiu in care a ars hota si s-a innegrit toata casa de fum. Totul a culminat cu o scena in genul celor din Matrix in care eu saream in reluare cu un lighean de apa in mana, aruncam apa peste flacara de aproape 1 metru si apoi ma rosrogoleam in balcon si inchideam din saritura usa cu piciorul. (Da! Eram foarte atletica in adolescenta timpurie.). Dupa ce lucrurile s-au linistit, uleiul de pe pereti a inceput sa se raceasca si fumul sa se disperseze, am incepul sa cant in minte "partea buna" .. sau asa cred ca se cheama - un cantec suficient de vulgar ca sa fie amuzant si adecvat intr-o situatie oarecum limita.

Si de ce am adus aminte despre asta, pentru ca acum cateva minute ma gandeam la.. partea buna si partea rea din.. probabil trebuia sa scriu intai din ce si apoi sa incep cu amintirile. Imi plac prietenii mei, si imi place viata mea de acum. Partea buna e ca ma simt foarte bine, libera, si pregatita sa sorb ultima mea vacanta. Partea rea este ca (de fapt ar putea fi tot o parte buna), in aceasta stare de fond afectiv pozitiv nu mai am nici o pornire spre a scrie sau spre a filosofa in general in spiritul prea popularului curent emo.

Imi vine sa fac o lista cu semipatologiile prietenilor mei si toate momentele placute la care acestea au dus, dar probabil ca nu ar fi prea frumos din partea mea. O sa fac lista in minte, si pe seara o sa beau o bere pentru ei!

In loc de incheierie: "de-ai fi tu salcie la mal..." ;)