Pasul fiecăruia din noi distruge. Să nu mergem în șir indian.
Ideea
mea de călătorie nu e așa diferită de a celorlalți oameni. Spre unul
din locurile unde mă simt mai bine decît acasă în berceni și care îmi
oferă pauza necesară pentru a reveni la traiul normal mai liniștit, mai
cîștigat.
Mie îmi place liniștea și nu mă refer
bineînțeles la absența totală a stimulilor cît la dispariția acestui
zgomot. Zgomot poate fi o amestecătură de frecvențe disonante ca o
bormașină sau, cel mai adesea, ceva care depășește pragul maxim admis
de... stimulare... O reclamă cu un chip de 3 metri înălțime, culori
stridente pe podeaua și pereții unui mall, oameni care se grăbesc chiar
atunci cînd este mai aglomerație, un străin care face în continuu pe
deșteptul, o persoană care insistă constant să urmezi o cale stăină.
Probabil cei mai mulți dintre voi nu ați stat să listați zgomote din
viața de zi cu zi dar cert e că ele apar în număr mare și noi le tratăm
ca atare. Oare?
Oamenii vorbesc de stres: cum omul de
azi este stresat cum trebuie să procedăm să ne destresăm, să mergem la
munte să privim orizontul, să mergem la sală, să vorbim cu
psihoterapeuți, să ne rugăm, să ne iubim între noi și cîte și mai cîte.
Și dacă zici nu și nu tot se va trezi unul care va spune "totuși
încearcă asta - te va ajuta". Oamenii sunt ori cumva hipnotizați și fac
propuneri din această transă (de multe ori indusă) fără să fi trăit ei
înșiși satisfacția, ori caută să vîndă, să promoveze, să te înșele.
Pentru mine se reduce toată această regie la ceea ce evit în mod
conștient, sistematic, deja: zgomotul secolului 21.
Pînă
acum însă am vorbit doar de un mecanism de apărare. Am identificat o
cauză a nefericirii - zgomot - bruiaj - și am înedpărtat falsele ei
rezolvări. Țin să precizez în acest moment că odată ce am constatat
acest disconfort (și nu s-a întîmplat recent) am căutat imediat să nu mă
alătur lui... să nu fac parte din ceea ce deranjează. E greu, tocmai
datorită naturii subiective a psihicului. Pentru unii cititori simplul
meu mod de a scrie este zgomotos ca să nu mai vorbim de ideile
născocite...
Un mecanism de apărare deci. Dar mai mult decît un zid!
O stîngace responsabilizare.
În continuare vă voi spune și despre cîteva din răni.
Privesc împrejur și văd maidanuri în paragină dansînd alături de palate de cleștar. Nici oamenii nu sunt excluși din această rînduială, desigur, dar e așa un subiect complex ca să îl cuprind aici.
Orașul
se schimbă. Orașul este construit. Azi Bucureștiul e în mîinile unor
șmecheri salahori. Alaltăieri măcelăreau copacii de sub geamul meu chiar
înainte de mugurii primăverii. Ordin de la primărie. Cel mai probabil
urgent. Nu e prima dată. În fiecare an copacii scad la jumătate undeva.
Mereu aud drujba. Mereu văd 3-4 oameni fără liceu privind de lîngă
camion în timp ce unul bîzîie o drujbă sus pe scară.
Îmi amintesc o plimbare prin cartierul militari acum 3-4 ani,
coroanele pline de frunze încă fluturînd la 30-40 de metri înălțime. O,
și plopii! Ce comori sunt azi cei care depășesc etajul 9... Vechile
garduri vii au murit făcînd loc unor brăduți "mereu verzi" plantați la
iterval de un metru în spatele grilajelor de sîrmă. Oo.. noile
grilaje... Sîrma omniprezentă. Mereu la fel de înaltă, mereu aceeași
grilă cu dreptunghiuri egale. Nu poti merge în stînga. Nu poți merge în
dreapta. Gardul e peste brîu și se îndoaie dacă te urci pe el. Mergi
înainte. În orășelul copiilor ați văzut gardurile? Sîrmă! Peste tot
sîrmă! Un cerc de gazon cu raza de 1 metru? Împrejmuit cu sîrmă! Și
iarba? Tăiată cu motocoasa o dată pe lună. Să se mențină la nivel. Udată
în fiecare seară. Am văzut ieri un salahor care arunca cu îngrășămînt
de pe trotuar. Ca și cum i-ar da steroizi unui emaciat. Dar asta nu e
nimic. Copacii vizavi de Universitatea București - rași de pe fața
pămîntului.
Ne aliniem tendinței marilor orașe. De a face loc
oamenilor. Unor oameni despre care v-am vorbit deja... Și altora,
fericiți... Poate la noi nu există deloc grijă pentru plante și animale,
pentru funționalitate, pentru frumos, și asta din motive pe care nu le
vom dezvolta acum. E clar că și la noi, ca și în alte țări se caută să
se creeze condiții pentru traiul oamenilor și atît. Există păuni și
lebede în Cișmigiu - pentru ochii trecătorilor.
Vedeți voi, eu vă povestesc despre aceste lucruri și voi vă gîndiți... pentru că gîndiți din fire.
Vrabia
însă zboară cînd aude o drujbă și îi este teamă de moarte. Fumul ăsta
de benzină e ceva așa bizar. De unde mergea pe asfalt acum s-a mutat pe
această iarbă, în acest copac. Dar ce înseamnă o vrabie speriată pentru
un salahor fără liceu... Și boscheții vechi, gardurile acelea de frunze
care îngustau unele alei pînă sub lățimea unei perechi de umeri.. Ce
greu sunt de smuls... Ce rădăcini adînci prind în cîțiva ani. Dar
cedează imediat în fața unui tractoraș de numai 15 cai putere. Pilotat
de același muncitor.
O vrabie este o ființă care se
poate adapta să respire constant fumul unei motocoase. Și poate trăi
fără teamă în acest zgomot care aici și acum pare de nesuportat. Și
plantele chiar prin această incapabilitate de a fugi sau tipa pot
îmbrățișa schimbări și mai drastice de-a lungul anilor.
Nu e nevoie decît de cîteva generații...
Mă apropii acum de ceea ce am vrut să vă povestesc. O lume cum nu s-a mai întîlnit.
În care chiar și focul mai are milenii pînă va fi descoperit. Dacă va fi descoperit vreodată...
Asa se întîmplă, într-adevăr, "pe strada noastră", oricum s-ar numi. Doar că salahorul fără liceu (poate un orfan, un om fără șansa de a se ridica spiritual, dar cu un suflet bine ascuns sub salopetă) doar execută ordinele șefilor lui. Am cunoscut persoane cu liceu și chiar mai mult care acționau, din proprie voință, bezmetic și distructiv asupra naturii. Toți facem parte din ea. La fel de distructivi sunt și editorii revistelor cu idei înalte, scrise pe hîrtie fină.
RăspundețiȘtergere